Într-o dimineață, doamna m-a invitat să citesc cu voce tare.
Inima a bătut mai repede.
S-a întors și fricuța.
Dar acum o cunoșteam.
— „Fricuțo, te pun în buzunarul mic de tot. Eu citesc.”
Și… am citit.
Vocea mi-a tremurat puțin la început, dar după primele cuvinte mergea ca un trenuleț pe șine drepte.
Când am terminat, colegii au aplaudat.
Eu am zâmbit.
Nu pentru aplauze.
Ci pentru că simțeam un lucru nou:
Eu eram șeful. Nu fricuța.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu